Cine sunt eu,jurnalistul care vrea sa schimbe lumea?

Jurnalistul este adunarea,scrierea,editarea materialului pentru noi surse de informatii cum ar fi ziare ,televiziuni,reviste sau alte canale de transmitere a informatiilor.
Este cea mai frumoasa profesie din lume si probabil cea mai importanta pentru ca jurnalistii ii informeaza pe membrii comunitatii lor despre evenimentele care se petrec in jurul lor si nu numai.
Jurnalistul are o misiune sociala de maxima importanta.In fiecare zi,jurnalistii din toata lumea "se bat" ca sa obtina o informatie care ar putea duce la un reportaj,stire,editorial etc. in ideea uzata pentru unii de a schimba lumea.Presa este a patra putere in stat.Fara ea nu exista societate democratica si nici drept la fericire pentru cetateni .Dar,din pacate, presa nu mai este a patra putere care ajuta,care completeaza intr-un fel sau altul,defectele si lipsurile celorlalti.Acum este presa a patra putere in stat care "taie si spanzura" in stanga si in dreapta.Jurnalistul nu este ceva care acuza,care da verdictul si sentinta.
Din punctul meu de vedere,oamenii care profeseaza jurnalismul ar trebui sa fie personalitati profund creatoare.Un jurnalist adevarat nu lasa nici-o piatra neintoarsa pentru a afla adevarul,nu este comod.Un jurnalist adevarat trebuie sa fie un seducator adevarat,sa stie ce sa spuna si cand sa spuna.Trebuie sa creeze o relatie o relatie speciala intre el si subiect pentru ca acesta sa aiba incredere in cuvantul lui,care este singurul argument ca nu va dezvalui sursa.Acuratetea comunicarii este mai importanta decat cred unii.Cei care spun adevarul sunt adeseori ignorati.Dar adevarul trebuie spus cu voce tare.El poate provoca rau doar daca il folosesti cu rautate.
Se spune ca jurnalistii,prin curajul de a spune adevarul pot schimba lumea.Dar cu parere de rau, am ajuns sa cred ca lumea nu mai poate fi schimbata.Exista atatea stereotipuri si prejudecati,incat unele sunt chiar enervante.Stim ca omul dupa o anumita varsta nu mai poate fi "modelat" si schimbat de altii...iar acesta nu merge in viata cu convingeri si teorii total gresite, si toate astea pentru ca asa vrea el.Trist dar adevarat!Omenirea a ajuns in stadiul in care,nici macar puterea cuvantului,care este imensa,nici puterea presei nu o mai poate schimba.Nici jurnalisti interesati de schimbarea lumii nu prea mai sunt.Din pacate acum sunt atrasi de preasa de scandal.Au transformat jurnalismul intr-o afacere sau si mai rau,sunt implicati in propaganda.Ca jurnalist ai obligatia sa scrii mereu adevarul.Din pacate,in zilele noastre sunt foarte multe exemple rele in acest sens.Foarte multi jurnalisti au uitat de acest principiu.Si atunci,cum avem noi pretentia ca un jurnalist sa schimbe lumea, daca el nu se poate schimba pe el insusi?In fond,jurnalistul nu mai este de mult un justitiar,ci un martor al clipei.

Fitza de fitza...:))

Am tot văzut în ultima vreme lume prin oraş care tot cară tot felul de plăsuţe după ei. Dar nu orice plăsuţe, ci din alea pe care scrie mare "ZARA" sau "SEPHORA" sau "LEE COOPER"...adică cum să umblu eu cu plasa de plastic dacă mai am ceva de cărat când pot să arăt lumii că eu mi-am luat chestii de la magazinele astea, adică eu chiar sunt cineva.E una dintre multele chestii pe care nu le pricep. Păi eu decât să mai car o plasă după mine, mai bine îmi iau sau o geantă mai mare sau un ghiozdan şi am încheiat povestea...Deci mă gândesc că nu sunt trendy destul, sau nu am destule fiţe ca să fac asta...Pe mine de multe ori mă şi distrează să le văd pe duduile astea cum cară după ele, atârnate o plasă de te miri unde în care ea are de fapt salam şi roşii cumpărate de la alimentară...Vorba aia a românului " Prostul nu e prost destul pana nu e şi fudul"...

In cautarea fericirii...

E mai vechi filmul, dar abia acum l-am vazut şi sincer m-a impresionat foarte mult. Lupta unui tată, a unui om, de a supravieţui şi de a îşi face un rost de viaţă... Sunt câteva scene care m-au impresionat foarte mult, una dintre ele fiind cea în care tatăl şi fiul sunt nevoiţi să doarmă în toaleta de la metrou şi el era disperat efectiv că nu mai aveau nici unde să stea, nu avea bani, sau măcar un job. Şi altă scenă emoţionantă este cea în care alfă că a primit postul de broker pentru care făcuse internship-ul...îi dăduseră lacrimile şi încerca să se abţina.Viaţa, cred, îţi oferă cele mai reale scenarii care însă uneori par a fi dureros de veridice. Felul în care este prezentată drama acestui om e teribil de mişcător. Ştiu că sunt atâţia oameni care sunt în aceeaşi situaţie, şi care aleg poate varianta cea mai uşoară- cerşitul, furatul etc, dar omul ăsta s-a chinuit să îşi păstreze copilul lângă el, să reuşească să îşi găsească un rost în viaţă.Şi într-adevăr, stai şi te întrebi de ce apare în Declaraţia de independenţă acea menţionare despre libertatea de a merge în căutarea fericirii....Oare nu se atinge niciodată şi e mereu o căutare? Nu pot spune că aş crede asta, deoarece am avut şi am încă momente în care chiar sunt fericită. Şi nu mă refer numai la starea opusă tristeţii, ci la o senzaţie frumoasă, interioară care se manifestă în exterior printr-o figură luminoasă, radiantă chiar şi un zâmbet care îmbie la alte zâmbete. Ador starea de fericire!Şi săptămâna asta am fost foarte fericită! Mi-am început noul job, m-am apucat de cursuri de tango, am cunoscut nişte oameni foarte frumoşi, mi-am luat în sfârşit două cărţi pe care le voiam de multă vreme, am dansat, am iubit ( şi iubesc în continuare), am dat şi am primit flori...lucruri mai mici sau mai mari care pe mine mă fac fericită.Uneori chiar cred că scopul meu pe pământul ăsta e să fac cât mai multă lume fericită şi să schimb cât mai multe vieţi... Îmi place la nebunie să văd că lumea se bucură de ceva ce spun sau fac...bucuria aceea sinceră care se citeşte în ochi şi se simte în bătăile inimii tot mai accelerate.Aşa că sper ca toată lumea să fie cât mai fericită pentru cât mai mult timp! Dacă poţi să zâmbeşti, de ce să nu o faci? Sigur acel zâmbet schimbă ceva în tine dar şi în alţii!

Lumea in care traim...

Am auzit nişte lucruri la ştiri azi care mi-au provocat dureri de cap sincer: una ar fi ca s-a decis mărirea salariilor şi a primelor! Da, o veste bună, doar ca această mărire este valabilă doar pentru domnii din conducere!!! Mizerabilii ăştia şi-au votat mărirea salariilor şi a primelor cu atâta neruşinare încât îţi stă mintea în loc. Asta în timp ce sectorul de stat in general suferă de ceva vreme de pe urma reducerilor salariale, a primelor a bonusurilor...Sincer îmi venea să mă duc să le dau foc! Hotărârile de genul ăsta incită la anarhie si la violenţă. Cum să aibă atâta nesimţire încât să voteze prime de vacanţă mai mari şi salalrii mai mari pentru guvernanţi, atâta vreme cât populaţia anagajată în sectorul de stat este ca vai de capul ei, mai ales cu noul val de scumpiri (vezi energia, carnea etc)???!!!Nu ştiu cât efect o să aibă presa care a comentat şi va comenta această situaţie, pentru că se pare că în ultima vreme nivelul de nesimţire al jegurilor din conducerea acestei ţări a atins nişte cote mai mult decât alarmante! Îmi spunea cineva că pentru a putea fi politician trebuie să poţi să înghiţi o broască pe stomacul gol, dimineaţa. Ei bine, ai noştri cred că le înghit cu sacul, şi cred că au trecut şi la alte specimene mult mai scârboase! O-i fi eu naivă, optimistă şi inocentă în gândire, dar cum mama sărăciei să faci aşa ceva?? Şi după aia, naiv, Ministerul Finanţelor cere împrumutri ed 120 de milioane de Euro de la bancile comerciale!!!! Că tranşa de împrumut european vine numai mai încolo. Totul îmi crează senzaţia unui film prost, în care unul dintre personaje este un individ rasfăţat, cheltuitor, iresponsabil, tâmpit şi poate chiar retard, care nefiind în stare să se gestioneze se tot împrumută în stânga şi în dreapta, dar nu ezită să arunce cu banii pe curve, chefuri şi voie buna ( astea ar cam fi echivalentul parlamentarilor şi guvernanţilor). Numai că în toată chefuiala lui, tembelul uită că de fapt el nu trage ponoasoale acţiunilor sale, ci restul lumii din jurul lui!!! Şi cum se trateaza un asemenea comportament: păi una dintre variante ar fi privarea de resurse financiare, dar şi ferirea de tentaţia cheltuirii aiurea- cu alte cuvinte izolarea creaturii într-un spaţiu ferit de orice tentaţii şi idei. Acuma, cum să faci asta cu statul????? Nu prea ai cum, şi uite aşa continuă românii să mănânce un rahat mai mare decât ei, ambalat intr-o frumoasă folie portocalie!!!! Păi pentru cretinii ăştia aş fi de acord şicu impozitul proporţional ! ce naiba! fură bani să ai de unde să dai înapoi! AAaaaaa......şi fondurile pentru sănătate au scăzut anul acesta cu 10%!!!!că şi aşa aveau prea mulţi bani, ce le trebuie atâţia?Tot o chestiune financiară este şi a doua fază, dar are legătură şi cu celălalt subiect fierbinte-gripa porcină. Toată lumea aude la ştiri că la primele simptome să te prezinţi la medicul de familie şi să îţi faci testul. Ce nu se spune este că acest test costă 500 de lei!!!! Şi că de la Balş te trimite la Cantacuzino, sau mai rău, acasă, să aştepţi eventual să faci febră şi să te simţi mai rău. Păi cum să coste atâta un amarât de test asemănător cu exudatul faringian?????? Pentru ce să coste???? până şi testul HIV e gratuit şi virusul ăsta a făcut mai multe victime de-a lungul timpului.... Dacă şi în chestiuni de viaţă şi de moarte spiritul capitalist este cel care domină, sincer, am ajuns in troaca porcilor...mai rău chiar decât troaca procilor- până şi porcii se feresc de noi! Şi mă întreb dacă şi pentru vaccinul antigripal - pe care medicii de familie sunt obligaţi să îl facă persoanelor care îl solicită- trebuie plătită vreo taxă! Nu m-ar mira sincer.Nu pot spune că urmăresc presa, ascult numai radio-ul şi nu am auzit încă nicio chestie cum că lumea s-ar revolta de chestiunea plăţii testului. Şi nu pentru că nu există...ci pentru că sau lumea consideră normal aşa ceva, sau pentru că lumea nu se testează.... Şi atunci de unde actualizările de cifre cu numărul de îmbolnăviri în fiecare zi??? S-a creat deja o isterie teribilă cu boala asta, lumea este bombardată constant cu tot felul de ştiri, de actualizări, de drame... Dar realitatea nu o prezintă nimeni! Realitatea fiind aceea a costului testului, a vaccinului-poate- etc.A ajuns să fie un lux în ţara asta să te îmbolnăveşti. Dacă înainte se spunea că nu-ţi permiţi nici să mori, ei bine acuma nici de boala nu mai ai voie!Aştept să văd cu ce noutăţi mai vin orele şi zilele următoare...deşi cred că am ajuns la un nivel de silă şi de scârbă la care nu mă mai impresionează nimic...

Buchetul de flori al barbatului fara maini

Imaginaţi-vă un bărbat pe la vreo 30 de ani in pasaj la Unirii. Nu, nu cerşea, deşi condiţia lui fizică, i-ar fi dus pe mulţi cu gândul spre acolo. Era un bărbat îndrăgostit şi fără mâini. Exact, în loc de mâini, avea cioturi. De la cot în jos mai avea 2 cioturi mai scurte de 5 centimetri. A trecut zburând pe lângă mine şi abia dupa 1 minut am realizat că nu avea mâini. Mi-a scăpărat fulgerător prin faţa ochilor, însă, un buchet de trandafiri roşii. Pe scara rulantă am apucat să-l studiez mai bine. Ţinea buchetul de flori care se zbătea haotic din cauza curentului, cu ciotul mâinii stângi, srâns lipit partea de sus a mâinii.Am rămas hipnotizată şi l-am urmărit până şi-a întâlnit iubita. Atâta sensibilitate cât am văzut în gesturile lor nu mi-a mai fost dat să văd de mult timp

Iubire fara varsta...:x:x:x

Eram azi la Spitalul Militar, asteptand un doctor cu care aveam treaba pentru serviciu, si la un moment dat vin 3 persoane, dintre care una era pacienta ( pijamaua si papucii de casa au dat-o de gol), care trebuia sa intre in operatie.Si cand a venit momentul sa intre pe culoarul care ducea spre blocul operator isi imbratiseaza sotul si il saruta. Trebuie mentionat ca era vorba de un cuplu de varsta a treia si momentul mi s-a parut teribil de induisator. Mi-a adus aminte de o scena asemanatoare intre bunicii mei , atunci cand bunica mea ( care a murit intre timp) trebuia sa isi faca niste analize. Doar ca la ei a fost invers: bunicul meu era mai afectat decat ea...Nu stiu de ce, dar ma emotioneaza mereu, si uneori pana la lacrimi, asemenea manifestari de iubire si afectiune la cuplurile in varsta. Imi ofera cumva garantia ca se poate totusi sa ai asa ceva in viata! Sper ca atunci cand o sa am si eu 70 de ani(daca o sa apuc varsta asta) sa mai am asemenea momente frumoase...

Daca ei nu au cap de ce sa ramanem noi fara picioare?????

Nici nu mai ştiu în ce categorie să includ chestia asta: nesimtire, nepăsare, pură prostie..?La metroul de la Universitate lucrează băieţii de o grămadă de vreme, ei şi acum parcă încep să se vadă roadele muncii lor, numai că am vaga impresie că cineva îşi cam bate joc de noi. Pardoseala este dintr-un fel de marmură/gresie marmorată, foarte frumoasă de altfel, numai că nu e antiderapantă!!! Aluneci pe ea si fără să fie udă...Apăi nu ştiu zău care a fost ideea când s-a aprobat aşa ceva, eventual numai aceea de a mai avea o scuză pentru cheltuirea altor fonduri pentru înlocuirea pardoselii....Să vezi tu distracţie şi voie bună când încep ploile sau şi mai rău ninsorile!!! Ce o să mai râdă bieţii oameni care îşi vor rupe mâinile şi picioarele şi medicii de prin spitale! Şi pentru ce? pentru inconştienţa, prostia şi nepăsarea unor indivizi care stau şi se scobesc în nas şi printre scobituri şi înghiţituri de una-alta, mai hotărăsc şi ei ceva, ca să nu zică lumea că stau chiar degeaba cu mâna în fund!!!Chiar a lăsat cineva un mesaj pe unul dintre pereţii metroului spunând că pardoseala trebuie să fie antiderapantă, şi cu întrebarea " Chiar nu vă pasă?" Se pare că nu le pasă... O fi asta una dintre cele mai mici probleme, dar este una chiar sub nasul lumii, sub picioarele ei mai bine spus! Zilnic mii de oameni trec prin acel pasaj...zilnic o să fie zeci de accidente pe acolo...Şi uite pe ce se duc banii publici...şi uite de ce nu au ei bani pentru problemele oamenilor...

Boys with toys

E vorba aia că bărbaţii sunt tot nişte copii, numai că odată cu vârsta se mai schimbă jucăriile. Aseară am avut ocazia să văd manifestarea cât de poate de vie a acestei vorbe, având drept subiecţi doi indivizi, destul de maturi aş spune eu- 22 respectiv 25 de ani- care se băteau de mama focului şi de întreceau în tot felul de curse, din diferite jocuri de calculator.Ideea era că era implicat şi un joystick şi un joc de lupte! S-au jucat cred că vreo oră jumate! Era foarte amuzant la început, mai ales prin faptul că unul din ei, un bun prieten de al meu, chiar trăia acel joc, era unul cu personajul care se lupta în joc. La început îl încurajam şi eu pe Tibi, să nu se lase, dar după vreo 5 jocuri m-am plicitist şi speram ca şi ei să urmeze acelaşi drum. Da de unde! Nu se lăsau nici picaţi cu ceară! Voiai revanşe, răzbunări, orgoliile ieşeau la iveală... Era totuşi amuzant să-i văd cum se agită.Şi la un moment dat au zis că să încerc şi eu, că prea stăteam cuminte. E interesant, nu pot să mint, dar, din nou, după vreo 5 jocuri m-am plictisit. Poate şi din cauză că nu cunoşteam prea bine jocul, şi mişcările luptătorilor, sau poate pur şi simplu din cauză că nu sunt băiat! Ideea era să cunoşti miscările luptătorilor, să ştii cum să le foloseşti în avantajul tău, să te fereşti...Eu lovem aiurea, mai şi nimeream adversarul uneori, mai şi câştigam uneori...s-a întâmplat să câştig şi nici nu mi-am dat seama de asta. Vorba lui Tibi " nu e vina ta că eşti femeie"... Dar se pare că nici a lor nu e că sunt nişte copii mai mari.Oricum, e tare amuzant să-l vezi pe al tău significant other, care e în general aşa de serios, raţional, precis, cum devine în câteva secunde, un puşti de 10 ani care se agită şi se înflăcărează pentru un joc. Probabil că eu, sau poate chiar femeile în general, nu o să înţelegm asta niciodată.Măcar aşa putem spune că suntem chit: ei nu ne înţeleg pe noi, şi noi nu le înţelegemcomportamentul de copii.

Boys with toys

E vorba aia că bărbaţii sunt tot nişte copii, numai că odată cu vârsta se mai schimbă jucăriile. Aseară am avut ocazia să văd manifestarea cât de poate de vie a acestei vorbe, având drept subiecţi doi indivizi, destul de maturi aş spune eu- 22 respectiv 25 de ani- care se băteau de mama focului şi de întreceau în tot felul de curse, din diferite jocuri de calculator.Ideea era că era implicat şi un joystick şi un joc de lupte! S-au jucat cred că vreo oră jumate! Era foarte amuzant la început, mai ales prin faptul că unul din ei, un bun prieten de al meu, chiar trăia acel joc, era unul cu personajul care se lupta în joc. La început îl încurajam şi eu pe Tibi, să nu se lase, dar după vreo 5 jocuri m-am plicitist şi speram ca şi ei să urmeze acelaşi drum. Da de unde! Nu se lăsau nici picaţi cu ceară! Voiai revanşe, răzbunări, orgoliile ieşeau la iveală... Era totuşi amuzant să-i văd cum se agită.Şi la un moment dat au zis că să încerc şi eu, că prea stăteam cuminte. E interesant, nu pot să mint, dar, din nou, după vreo 5 jocuri m-am plictisit. Poate şi din cauză că nu cunoşteam prea bine jocul, şi mişcările luptătorilor, sau poate pur şi simplu din cauză că nu sunt băiat! Ideea era să cunoşti miscările luptătorilor, să ştii cum să le foloseşti în avantajul tău, să te fereşti...Eu lovem aiurea, mai şi nimeream adversarul uneori, mai şi câştigam uneori...s-a întâmplat să câştig şi nici nu mi-am dat seama de asta. Vorba lui Tibi " nu e vina ta că eşti femeie"... Dar se pare că nici a lor nu e că sunt nişte copii mai mari.Oricum, e tare amuzant să-l vezi pe al tău significant other, care e în general aşa de serios, raţional, precis, cum devine în câteva secunde, un puşti de 10 ani care se agită şi se înflăcărează pentru un joc. Probabil că eu, sau poate chiar femeile în general, nu o să înţelegm asta niciodată.Măcar aşa putem spune că suntem chit: ei nu ne înţeleg pe noi, şi noi nu le înţelegemcomportamentul de copii.

Nebunia "Sex and the city":))

Tocmai am vazut in sfarsit de la Sex and the City-the movie! Ce să spun? E frumos! Mai ales dacă s-au urmărit şi seriile dinainte...e chiar frumos.Şi poate cel mai frumos e faptul că e inspirat din viaţa reală. Şi stau şi mă gândesc dacă o să iubesc vreodată pe cineva atât de mult încât să trec peste faptul că m-ar înşela sau că m-ar lăsa baltă în ziua nunţii... Iniţial mă gândeam că e o chestie de vârstă: la 20 de ani judecăm mult prea rapid şi prea definitiv lucrurile, în mare parte pentru că avem mereu ideea de "mai e timp", pe când la 40 deja acel timp se cam duce. Dar de fapt ideea cu timpul nu e destul de plauzibilă, deoarece, dacă este ceva adevărat acela e că dragostea nu are vârstă!Dacă aş iubi aşa de mult pe cineva atunci poate că aş ierta o infidelitate; dar ar conta enorm contextul! Acum, de exemplu să aflu de o infidelitate...nu ştiu cum aş reacţiona, dar probabil aş vrea să ştiu de ce, şi la fel de probabil că ar fi un motiv absolut tâmpit, pur masculin. Dar oare aş ierta? Sincer, nu ştiu, ăsta e adevărul. Aş trăi cred mereu cu ideea că se poate întâmpla dinnou; dar oare aş fi dispusă să risc, să-mi risc sentimentele? Probabil că da, la un moment dat, pentru că m-am lămurit că nu există absolut nicio logică în iubire. Te arunci cu capul înainte şi nu mai vezi nimic decât persoana iubită.Aş fi teribil de rănită, dar probabil aş ierta...şi probabil că, la un moment dat, aş şi uita, dacă ştie cum să mă facă să uit...Cât despre partea a doua, cu părăsitul în ziua nunţii...nici nu e cazul să mă gândesc la aşa ceva, pentru că nici măcar prima parte nu există-cea care duce la existenţa nunţii...Oricum, revenind la film, mi-a plăcut. Poate e tras de păr în unele locuri, dar în mare parte e destul de real încât să te facă să îţi doreşti aşa ceva şi tu; dacă nu relaţiile pe care le au cele patru atunci măcar prietenia care le leagă! E cred cel mai frumos lucru să ai lângă tine prieteni adevăraţi, cu care să împarţi şi momentele de fericire dar şi cele de necaz, prieteni care să ştie să-ţi spună adevărul şi să fie acolo pentru tine.E cu happy end, normal, doar e film american: they all live happilly ever after...şi la final te trezeşti dorindu-ţi şi tu acel final fericit, şi întrebându-te oare când va veni... And they do get married! După atâtea experienţe, într-un final, se regăsesc şi se recunosc!The end!

topul iubirilor interzise...:))

Well, nici nu ştiu exact cum să încep...pentru că e un subiect aşa de dezbătut şi atât de controversat şi de încâlcit, încât orice început aş alege parcă tot ar fi ca nuca în perete. Aşa că o să risc: e vorba despre iubire! Sau mai degrabă despre acele iubiri "interzise", sau care nu se înscriu în legile unanim acceptate de toată lumea. Dar ce m-a intrigat cel mai tare a fost un articol, pe care eu l-am citit la prietena mea in Topul iubirilor interzise, şi care vorbeşte despre anumite tipuri de relaţii "interzise".Nu cred că se poate pune problema unei iubiri interzise, mai ales în secolul XXI, când mentalităţile sunt atât de evoluate şi de deschise spre nou. Adică exemplele pe care le dau autorii articolului mi se pare de-a dreptul jenante: "ea studentă- el căsătorit". Nu e interzisă o asemenea relaţie, şi mai ales, dacă e să aplicăm eticheta de interzis, nu ar fi trebuit să se limiteze doar la categoria studentelor; doar nu numai ele sunt cu bărbaţi însuraţi... Interzis, cel puţin pentru mine, e ceva care e nepermis din punct de vedere legal şi moral, dar, dacă e să fiu şi numai uşor romantică, aş spune că iubirea nu a avut şi nu va avea niciodată nimic de-a face cu morala sau legea, poate doar cu legea ei proprie!Nu susţin prin asta adulterul sau înşelatul partenerei/rului de viaţă, spun numai că mi se pare uşor absurdă etichetarea unei asemenea relaţii ca fiind interzisă. Eventual imorală, sau poate păcătoasă ( pentru un om al bisercii).Se continuă apoi cu relaţia între persoane aparţinând unor rase diferite, relaţie catalogată dinnou ca fiind interzisă! Poate am îneţeles eu greşit-şi sper să fie aşa, şi să nu considere autorii acestei reviste interzisă o relaţie între două persoane doar pe temeiul culorii pielii-. Asta sincer chiar nu mai pot să o accept ca intezisă sub niciun temei: nici legal, nici religios, nici social!E absurd!Iar ultima e chiar cea mai tare- se consideră iubire interzisă cea dintre un om sănătos şi unul bolnav! Aiurea!Să se fi luat sensul de interzis ca fiind "imposibil"? Deşi nici asta nu ar explica subiectul articolului... Pentru că o iubire nu e imposibilă şi nici interzisă decât atunci când partenerii decid asta sau ajung la o asemenea concluzie.Ce mă miră e că nu s-a amintit nimic de cele mai "scandaloase " relaţii: cele dintre homosexuali! Adică un alb şi o persoană de culoare nu pot fi împreună, dar două persoane de acelaşi sex pot fi! Nu am nici cea mai mică problemă cu acest gen de ralţii, vreau numai să spun că articolul este foarte superficial, şi că aruncă o lumină destul de înapoiată asupra mentalităţii omului contemporan.Întamplarea face să cunosc cupluri don toate cele trei cazuri menţionate, şi deşi este numai câte un cuplu pe situaţie - şi asta ar putea fi catalogată ca un slab argument- ţin să menţionez faptul că sunt foarte fericiţi împreună, au trecut prin multe situaţii împreună-atât ferictite cât şi tragice- şi nu există absolut nicio diferenţă în gradul de intensitate al iubirii pe care şi-o poartă unul altuia, faţă de alte cupluri pe care le cunosc-inclusiv cel în care sunt eu-. Sunt nişte cupluri normale care se bucură de prezenţa şi iubirea celuilalt!Asemenea etichetări şi catalogări sunt chiar jenante, mai ales atunci când apar într-o publicaţie distribuită pe internet. Până acum chiar nu am avut nimic împotriva acestei publicaţii, dar mi se pare că prin acest articol au cam gafat-o...

Dileme...

Să ai o relaţie nu e chiar cel mau uşor lucru pe care l-ai putea face; nu e de ajuns să găseşti ACEA persoană, mai trebuie să o şi păstrezi lângă tine şi să faci tot ce se poate pentru ca acea relaţie să meragă înainte cât mai frumos posibil. Asta era teoria. Practica e puţin altfel, pentru că întro relaţie nu eşti numai tu ci mai e şi o altă persoană, care se poate întâmpla să fie foarte diferită de tine, sau care are concepţii diferite de ale tale. Şi de aici începe totul: faci sau nu compromisuri pentru bunul mers al relaţiei, mai schimbi ceva de la tine ca să fie totul ok per ansamblu, treci cu vederea anumite neconcordanţe între sistemul tău de valori sau crezuri şi realitatea oferită de persoana iubită? Unde este limita în implicarea în viaţa celuilalt?
Sunt întrebări, în aparenţă, foarte complicate, dar de fapt ele există şi apar cel puţin o dată întro relaţie (cel mai adesea din partea femeilor, deşi mai sunt şi bărbaţi care au asemenea "erezii" uneori). Sunt întrebări pe care mi le pun şi eu, normal, deşi sunt întro relaţie foarte frumoasă de un an jumate cu un om cu adevărat frumos-atât ca şi fizic, dar şi la caracter-. Se crează uneori situaţii din care parcă nu şti cum să ieşi ca să nu fie afectată situaţia generală, şi atunci normal că te întrebi până unde poate merge implicare în viaţa celuilalt, şi cât de mult îmi pot permite să să judec acţiunile celuilalt? Adevărul e că e destul de greu să analizezi aşa ceva atunci când iubeşti. Era o maximă: "Întâiul suspin al dragostei este şi ultimul al gândirii", care deşi este oarecum exagerat are o tentă de adevăr: când iubeşti, raţiunea pierde teren destul de mult; nu degeaba se spune că iubim cu inima nu cu capul.
Dar rămâne totuşi întrebarea: care e limita până la care te poţi implica în viaţa cuiva? Atât cât să-i dai numai de înţeles că îţi pasă de soarta ei, sau să o faci să înţeleagă că de fapt intenţiile tale nu au ca scop decât binele ei, sau să fie numai subtile cât pentru a se lăsa de înţeles că eşti acolo să-i fii alături indiferent de turnura lucrurilor? E greu, pentru că depinde de persoane. Unele vor să ştie că în permanenţă este cineva care le poate arăta drumul cel bun, apoi mai sunt persoane cărora nu le place să li se arate acel drum, persoane care preferă să îl descopere singure, şi mai sunt persoanele care vor numai să ştie că indiferent de de drum aleg au lângă ele acea persoană iubită. Mai sunt şi alţi oameni evident, eu m-am gândit numai la aceştia, aşa, pentru o clasificare minimală şi oarecum categorial opusă.
Ideea e că afli, sau asculţi, ce fel de om e cel de lângă tine. Eu una, sunt mai degrabă din ultima categorie... Apreciez şi nu numai atât, dar mă şi bucură enorm să văd că persoana pe care o iubesc se interesează de mine, şi uneori mă ceartă pentru ceea ce fac, dar nu am nevoie de corector, ci de un punct de sprijin, pe care să îl ştiu acolo, să îl simt lângă mine.
Acuma, toţi suntem oameni şi ne este foarte greu tuturor să vedem că persoanele la care ţinem se aruncă uneori direct cu capul în zid, dar totuşi trebuie să le respectăm alegerea, atâta timp cât consecinţele acestor acţiuni nu sunt unele care le-ar putea afecta definitv viaţa şi securitatea.
Very tricky thing chestia asta cu liberul arbitru...toţi avem nevoie şi dreptul la aşa ceva, dar toţi vrem să îngrădim celor la care ţinem accesul la asta, din varii motive.
Pe moment, pot spune sincer, că sunt chiar fericită cu ceea ce am, pentru că am marele noroc de a avea alături de mine un om pentru care comunicarea e esenţială şi astfel se pot discuta multe dintre eventualele situaţii şi probleme care mai apar.
Fiecare crede că ştie mai bine decât celălat ce e mai bine, dar de fapt, vrea să creadă că aşa cum crede el va fi mai bine. Se spune că dacă ai iubire, nu mai ai nevoie de nimic, eu aş mai adăuga şi comunicarea, pentru că fără ea iubirea se cam duce...

Oameni rai...

De ce sunt unii oameni răi în mod gratuit? Adică fără să le facă nimeni nimic, fără să se iau nimeni de ei? De ce dacă tu îţi faci treaba, nu calci pe nimeni pe bătături, tot tu eşti cel care e tratat urât şi cu nesimţire şi răutate?Dacă am fii toţi la fel de răi, asta ar fi soluţia??! Sincer, e o chestie care probabil nu se încadrează nicăieri în sistemul meu de gândire. Să fie adevărat atunci că omul e într-adevăr o fiinţă rea, care nu-şi vede decât propriile interese? Sau sunt oarecum "ajutaţi" de cei care nu pot fi parşivi, răi, ticăloşi, prin simplu fapt că sunt "prada" ideală pentru asemenea oameni?Nu ştiu care dintre variante e cea adevărată, dar tind să cred că prima! Ăsta e adevărul:oamenii sunt răi, şi în momentul în care simt că persoana din faţa lor este să-i spunem mai probabil să nu fie rea, atunci o iau drept cobai pentru a-şi pune în aplicare reţelele lor de a fii rău şi parşiv!Când zic rău, nu mă refer la acea eternă dihotomie bun-rău, ci la un caracter imoral, parşiv, ticălos, egoist, pentru care nu contează viaţa sau individul de lângă ei, şi care mai au şi incredibila îndrăzneală de a te face să te simţi oarecum prost pentru că ai asemenea idei despre ei. Ca şi când ei ar fi mieluşeii nevinovaţi care nu au făcut ce au făcut intenţionat ci pentru că aşa a fost să fie.Am avut de a face recent cu o asemenea persoană, şi deşi lumea-mi spunea că este mai "bitchy", am zis că nu are de ce să fie aşa şi cu mine cât timp eu îmi fac treaba. M-am înşelat incredibil de mult: la fel de bitchy a fost! Şi a fost aşa pentru că pur şi simplu aşa a vrut şi asta s-a încadrat în planurile pe care le avea! Şi ştiu că o să mai dau peste asemenea oameni în viitor, dar asta nu înseamnă că trebuie să mă obişnuiesc cu ideea!Era o replică în "V de la Vendetta"- " You cannot fight ideas!", dar poţi să lupţi împotriva celor care lansează ideile şi le propagă! Şi mijloace sunt destule; numai să vrei şi să perseverezi.Sunt chiar curioasă care ar fi răspunsul majoritar la întrebare dacă oamenii sunt răi sau nu...Până atunci, prefer să mă gândesc la chestiile mai importante pentru mine şi la faptul că odată şi odată tot se va întoarce roata...